Ora 20.00, Vernisajul expoziţiei „Omagiu lui Caragiale”
Expoziţia este realizată în parteneriat cu Liceul de Artă „Carmen Sylva” Ploieşti şi cuprinde lucrările premiate în cadrul Concursului de sculptură mică, precum şi lucrări de grafică ale elevilor Liceului de Artă Ploieşti.
Ora 21.00, Gala Laureaţilor Olimpiadei Naționale de Muzică 2012
Interpretează:
LAVINIA OPRIŞ – oboi, clasa prof. Dănuţ Bândilă
Albinoni, Concert – p.I
La pian: prof.corepetitor Ileana Braşov
MEDEEA IFTIMIE – pian, clasa prof. Doina Boboacă
Fr. Schubert, Impromptus
SILVIU GROSU – chitară, clasa prof. Iulian Anghel
G. Mancinni, Pantera Roz
ANCA CRISTESCU – flaut, clasa prof. Alina Papara
G. Enescu, Cantabile şi presto
La pian: prof.corepetitor Ileana Braşov
MARIA SĂVUŢĂ – pian, clasa prof. Mădălina Dumitru
L.w. Beethoven, Sonata în mi major
BOGDAN VASILE ŞI SEBASTIAN DRĂGĂNESCU – duet clarinet
Bogdan Vasile – clasa prof. Florian Nistoroiu
Sebastian Drăgănescu - clasa prof. Elena Istrate
F.M. Bartholdi, Concertino
Ora 22.00, Spectacol de teatru „Iubiţi contemporani, eu exist!”
Piesă de Mara Nicoară şi Magdalena Ghica
Interpretează: Grupul de teatru „DRAMATELIER”
Ora 24.00, Spectacol de teatru: „Antrenorul de îngeri”
Piesă de Nichita Stănescu
Interpretează actori ai Teatrului „EQUINOX”
Pe tot parcursul serii, în perioadele dintre spectacole, în sala centrală a muzeului
vor rula filme de artă: Pablo Picasso, Corneliu Baba, Sabin Bălaşa
Muzeul este deschis publicului în intervalul orar 18.00 – 1.00
Ajungi sa crezi ca esti bun, frumos într-adevar….într-o lume urâtă care îți spune că ești frumos doar pentru că înveți să fii ca ea..God Save the Queen!
Videul de mai sus spune că la animale e așa- dacă hrănești vulpile, așteaptă-te să revină la locul de unde au primit hrană…și mă întrebam dacă la oameni diferit cumva?! Îmi puneam întrebările astea frustrat- normale ieri, în timp ce mă uitam tembel la televizor și înțelegeam în mod ciudat că nu știu, nu pot, nu vreau și nu am ce să scriu despre 9 Mai Ziua Europei 2012 … Decât poate că este un alt mare mit care ne-a fost dat ca hrană spirituală- fără să fi fost umplut ulterior în mod conștient, cu conținutul de cultură europeană și transparență a limbajului care însoțește în mod obișnuit un mesaj european.
Da, e bine…la imagine stăm bine, suntem pe creștere dar nu o simțim, avem din ce în ce mai multe lucruri, din ce în ce mai puțin timp să ne bucurăm alături de familie de ele, și din ce în ce mai multe false probleme pe care sistemul european românesc ne pune să le rezolvăm ca și cum ar fi ale noastre. Un fel de neocomunism cu față care pare umană- în fond o nouă cortină de catifea titanizată…care ascunde din păcate cu aceeași perfidă mână de fier, exact racilele românești de limbaj, cultură și educație pe care simplul copy-paste al unor informații de tip european nu le rezolvă în fond. E bine, bine, e foarte bine…trăim bine, și totuși de ce suntem atât de nefericiți unii cu alții? Cine răspunde la aceste întrebări…cu siguranță ori nu e român, ori nu e educat în România, ori a înțeles ce trebuie din videoul de mai sus. Na că am fost ciclic, eliptic, empiric- deși nu asta mi-am propus de la viața mea…de la viață în general.
Mai e o chestie…să îl văd din nou pe Brian May- DR. Brian May!!!- atât de trist, atât de cu parul alb, atât de frumos în demnitatea lui- era să încerc o metaforă și să îl asemuiesc cu Puric dar…parcă e cam răsuflată, nu e din același film, din același tablou!- mi s-a părut culmea revelației trecerii inefabile a timpului…peste oameni, peste vise, peste oameni ca peste niște simple vise, peste vise ca peste simpli nori de fum…
Pianista Maria-Diana Petrache este elevă în clasa a XI-a la Liceul de Muzică „George Enescu“ şi studiază sub îndrumarea doamnei profesoare Ileana Busuioc. Este laureată a numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale: premiul I la Concursul Internaţional „Millenium“ (2011, 2009), premiul I şi trofeul de finalist pentru Marele Premiu la Concursul Internaţional „Miniatura romantică“, Galaţi (2011), premiul I la Concursul Internaţional „Pro Piano“ (2008, 2004), Marele Premiu la Concursul „Iulia Hasdeu“ (2009), Marele Premiu la Concursul „Ina Macarie“ (2008), premiul I la concursul „Gradus ad Parnassum“ (2011), multiplă laureată la etapa naţională a Olimpiadei de Muzică etc. Foarte recent, a câştigat secţiunea pian a concursului Drumul spre celebritate, organizat de Radio România Cultural și Agenţia Exces Music.
În 2010 a fost selectată ca bursier SoNoRo în proiectul Interferenţe, calitate în care a participat şi la Festivalul SoNoRo „Un Ballo in maschera“, cântând alături de câţiva dintre maeştrii cu care a lucrat în acest proiect – Diana Ketler (profesor la Royal Academy of Music – London), Răzvan Popovici. În 2012 a câştigat din nou o bursăSoNoRo, în cadrul căreia a participat recent la un work-shop în Italia (Montepulciano).
Maria-Diana Petrache desfăşoară o susţinută activitate interpretativă pe scenele din Bucureşti şi din ţară (Ateneul Român, Aula Muzeului „George Enescu“ – Bucureşti, Studiourile Mihail Jora şi Alfred Alessandrescu ale SRR, Banca Naţională a României, Palatul Parlamentului – sala „Ion Raţiu, Casa Memorială „George Enescu“ – Sinaia, Muzeul „Paul Constantinescu“ – Ploieşti, UNMB – sala „Dinu Lipatti“, Teatrul Act, ARCUB etc.), concretizată în: recitaluri, microrecitaluri, concerte cu orchestra, concerte camerale, emisiuni radio.
Foarte recent (aprilie 2012) a fost solistă a Concertului pentru pian nr. 21 în Do Major de Mozart, pe scena Ateneului Român, în compania Orchestrei medicilor, dirijor I.I. Prunner. De asemenea, participă la ultimele patru ediţii (2011, 2009, 2007, 2005) ale Festivalului Internaţional „George Enescu“. Este membră a Fundaţiei „Remember Enescu“ din 2004.
Evoluţiile sale au fost apreciate pozitiv de critica de specialitate: „o adevărată revelaţie pentru publicul numeros aflat în sala Ateneului Român /…/. Am apreciat nu doar tuşeul rotund şi tehnica sclipitoare, ci mai ales fluenţa discursului şi înţelegerea stilistică, pe lângă siguranţa relaţionării cu ansamblul şi paleta coloristică diversă, cu planuri expresive bine reliefate, cu un dozaj atent în rezolvarea pasajelor în forte sau a secvenţelor delicate, fără excese, dar cu strălucire şi anvergură /…/. Iar bisul a fost o prelungire a stării de calmă sensibilitate, pianista meritând pe deplin ovaţiile îndelungi /…/. debut de succes /…/, având toate datele afirmării într-o carieră importantă.“ (Anca Florea, despre interpretarea
Concertului nr. 21 în Do Major de Mozart, Viaţa medicală, nr.15/13.04.2012, p.12);
„Temperament în susţinerea logică a adresării se poate distinge în cazul programului
prezentat de Maria Diana Petrache /…/ se constituie în promisiuni dintre cele mai
importante.“ (Dumitru Avakian, România literară, 1 aprilie 2011 – despre microrecitalul din 13 martie 2011, sala Studio a Ateneului Român); „Micuţa artistă nu reproduce doar, o partitură, ea o gândeşte. Este absorbită, preocupată de construcţia sonoră (…) Vivacitate şi simplitate: cele două atribute sunt potrivite în definirea acestei interpretări, care a transmis bucurie muzicală (…) Maria Diana Petrache are viitor în pianistică.“ (Daniela Caraman-Fotea – despre interpretarea Concertului nr. 11 KV 431 în Fa Major de Mozart, 2007).
În program
J.S. Bach – Preludiu și fugă în sol# minor (c.I)
Fr. Chopin – Fantezia în fa minor op. 49
Cl. Debussy – Reflets dans l’eau (Images I)
W.A. Mozart – Sonata în Si bemol Major, KV 333
Fr. Liszt – Après une lecture de Dante. Fantasia quasi Sonata
„Christos a înviat!” au fost cuvintele cu care profesorul Bădulescu şi-a întîmpinat auditoriul prezent, acesta răspunzînd pe măsură: „Adevărat a înviat!”. A continuat pe acelaşi ton plin de jovialitate şi tonus: „Bine aţi venit în această sîmbătă din «Săptămîna luminată», perioadă plină de semnificaţii în religia noastră ortodoxă. Iar pentru a ne bucura în plus, avem ocazia ca azi să ne hrănim sufleteşte din muzica ce se va revărsa asupra noastră asistînd la acest recital extraordinar de pian, susţinut de o obişnuită deja- dacă ţinem seama că din anul 2006 concertează alături de Filarmonica Paul Constantinescu Ploiești- Michiko Ota-Kys, japoneză prin naştere, germană prin căsătorie. Să-l aplaudăm şi pe soţul doamnei care este prezent aici…Mulţumesc!
Legăturile noastre muzicale cu Japonia sînt multiple, chiar aici am avut ocazia să ascultăm tineri solişti japonezi aflaţi pe drumul anevoios al afirmării internaţionale…Şi doamna Michiko a parcurs multe etape de instruire: a studiat la Academia de Muzică din Touhon-Gakun, apoi la Universitatea de Muzică din Munchen…Pentru că am pomenit numele acestui oraş, este cazul să ne amintim că mulţi ani, orchestra Filarmonicii de aici a fost condusă de marele nostru dirijor Sergiu Celibidache, pe care îl omagiem în acest an cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naştere. Atmosfera muzicală din acest oraş este cu totul specială, de aici radiind curente şi tendinţe interpretative de înalt nivel. Presupun că doamna Michiko a ales pentru a locui Germania şi datorită acestor considerente, plus facilităţile de deplasare aproape în orice loc de pe glob….Michiko a urmat şi alte cursuri de specializare în Franţa, Italia- fapt ce ne arată că şi în muzică, precum în medicină sau oricare alt domeniu, perfecţionarea trebuie să fie continuă, nu te poţi cantona la nivelul pe care l-ai dobîndit la un moment dat…Învăţare continuă, găsirea oportunităţilor pentru aplicarea celor învăţate, este calea pentru menţinerea trează a interesului pentru această muzică divină compusă în urmă cu mai bine de 200 de ani….”.
O sugestie pentru domnul profesor Bădulescu: pentru a evita situaţii neplăcute precum cea de la acest recital… cînd o doamnă din rîndul doi avea „mîncărici” la palme fiind dispusă să aplaude la orice pauză pe care o făcea pianista… să explice, chiar dacă sînt şi cunoscători printre spectatori, cum este structurată lucrarea respectivă, cînd este momentul să se aplaude. Sînt convins că aceste aplauze au deranjat-o pe Michiko din concentrarea teribilă în care s-a angajat pentru a interpreta aceste variaţiuni pe durata a 75 de minute.
Pianista a aşteptat ora 17.00 (proverbiala punctualitate japoneză, cea care în folclor circulă sub forma unei anecdote conform căreia, ministrul lor al transporturilor şi-a cerut scuze în faţa naţiunii pentru faptul că într-un an, toate trenurile din ţară au întîrziat 15 minute), pentru a-şi începe recitalul….e bine de luat aminte, cam așa se ajunge departe!!
Lucrarea lui Bach Goldberg-Variationen, BWV 988 este complexă, putînd părea plictisitoare prin reluările tematice, dar admirabilă tocmai prin modul în care «tăticul», maestrul fără de care nu se poate învăţa muizcă, a reuşit să găsească acele subtilităţi melodice care să facă ansamblul atractiv, şi să-l supună pe cel ce se încumetă să abordeze partitura la un mare efort mental şi chiar fizic…
Au fost momente cînd, în mintea mea, sunetele produse de pian îmi sunau ca fiind sunete de orgă de biserică…Impresie, efect placebo (cînd spui Bach, asociezi şi orga numelui său) sau îndemînarea pianistei? Probabil cîte puţin din fiecare. După cîteva Variationen, am îndrăznit să le asemui pe acestea cu capodopera rămasă neterminată a aceluiaşi compozitor- Arta fugii.
La final am avut posibilitatea să schimb cîteva cuvinte cu Michiko, să-mi exprim încîntarea faţă de interpretarea oferită şi admiraţia pentru faptul că după mai bine de o oră mintea şi degetele nu au dat semne de oboseală. Pentru cunoscătorii din domeniu, această afirmaţia a mea, probabil că va stîrni zîmbete condescendente: „bietul om, inginer, deh, nici nu ştie ce înseamnă un pianist solicitat…două ore ar fi ceva normal…”. Posibil, şi mă înclin spăşit pentru necunoaştere, dar felul în care Michiko s-a prezentat la acest recital a fost de natură să-mi stîrnească admiraţia.
La final nu numai profesorul Bădulescu şi-a exprimat bucuria de a asculta o asemenea interpretare, invitînd-o şi cu alte ocazii să cînte la Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”, cel care este considerat al doilea mare compozitor român după genialul Enescu. Spectatorii au fost foarte încîntați de starea transmisă prin muzică de Michiko, toţii au dorit autografe de la pianistă, şi-au exprimat bucuria cu care au ascultat acest măreţ compozitor-Bach. Au dorit deasemenea să facă poze cu Michiko, în spate tronînd bustul patronului spiritual al muzeului. Aici, din nou a fost ceva care mi-a atras atenţia: marea diferenţă între Michiko cea concentrată şi din final…Normală, la acest nivel artistic…
MEDIARTYS dedică această superbă melodie tuturor doamnelor și domnișoarelor care au alături un bărbat, un soț, un iubit pe care astăzi vor să îl sărbătorească într-un mod ceva mai inedit…close your eyes and enjoy the silent of the music, the music of love!!
Numele proiectului: CONCURSUL JUDETEAN DE TEATRU PENTRU COPII
Organizatori: Inspectoratul Scolar al Jud.Prahova si Palatul Copiilor Ploiesti
Perioada de desfasurare : 10 mai 2012
Locul de desfasurare : Palatul Copiilor Ploiesti ( fosta Sc. 20-Cartier “9 Mai” vis-a-vis de Unitatea militara-zona Cioceanu-trasee de autobuz 35 sau 2 )
Conditii de participare : Concursul se adreseaza trupelor de teatru din cluburile copiilor si din scoli apartinand judetului Prahova. Categoria de varsta a participantilor este cuprinsa intre 4-18-19 ani.
Obiective generale:
Stimularea creativitatii a originalitatii in arta interpretativa si regie;
Depistarea si selectionarea talentelor in scopul orientarii lor spre activitatea de performanta;
Realizarea unui util schimb de experienta intre conducatorii si membrii cercurilor artistice din judet;
Cresterea nivelului de cultura in domeniul artistic – teatral;
Dezvoltarea spiritului de competitie si fair-play;
Dezvoltarea relatiilor de prietenie intre copii;
Sectiunile concursului:
fragment de teatru (max. 30 min.),
scenete (max. 15 min.), satira si umor (max. 15 min.),
teatru de revista (max.30 min.),
recital individual (monolog)
Resurse materiale: Palatul Copiilor Ploiesti va asigura cadrele didactice necesare organizarii si desfasurarii concursului, precum si componenta juriului. Componenta juriului va cuprinde reprezentanti ai Palatului Copiilor Ploiesti, Inspectoratului Scolar Prahova si specialisti din domeniul teatrului.
Trupele participante li se vor acorda diplome de participare precum si locurile I, II, III, mentiuni, diploma de debut, pentru originalitate, pentru popularitate.
Jurizarea se va realiza diferentiat pe cluburi ale copiilor si scoli, precum si pe categorii de varsta (prescolari, primar, gimnaziu, liceal).
Fisele de participare se trimit prin email la pcploiesti@gmail.com sau prin fax la Palatul Copiilor Ploiesti 0244596146
Se poate lua amendă dacă faci grătar la un grătar fără …grătar? nu cred, dar că la Bucov le-au luat rumunii pe toate, sa le duca la fier vechi sau să se spele pe dinți cu ele probabil, e foarte adevărat! E anul de grație 2012, am fost și am trăit, văzut, halit, semnat, oftat, parafat și bifat marele distracție naționale!!!
Deci- CONCLUZIE NU NEAPĂRAT PERSONALĂ… nu amenda în sine e problema ci mai ales cine cui o dă, rumune ipocrit!!…Ca să știți totuși și despre ce vorbesc, mă refer la chestiile alea sudate pe care se pune carnea, erau desudate si smulse toate, curat civilizație metropolitană!!!…a trebuit să mă învârt o oră ca omu de bun simț ce sunt…ca să gasesc pe cineva- rumun normal, că sunt sigur că dacă apelam la celelalte minorități, normal, eram mai bine primit- și nu o spun cu ironie, dar face subiectul altui articol- dispus sa imi ,,imprumute” gratarul, locul, cățelul, muzica, tablele și eventual și țuica sau bera- fiecare după câți nervi aa acumulat anterior și după cum e dispus să doneze, în cazul în care privirea încețoșată de mai sus amintitele licori bahice ar mia fi permis o analiză lucidă a eului artistic care i se perinda mieros prin zona care poseda grtar cu….grătar…eu sa ii împrumut fumul direct in nas…de a regretat omul apoi decizia amarnic, hahaaaa!!!
E, oricum s-a răzbunat nițel soacra, care fusese poamă acră de la început…zice cucoana, vă dau grătarul, dar să știți că sunteți singurii că după aia bla-bla-bla…și într-adevăr la câteva minute- normal, nu!- au mai venit LA NOI să ceară grătarul miraculos încă vreo 3 găști de tineri care credeau că bunăvoința s-a născut la oraș, nu la sat. Ei bine, țeapă.. NORMAL că au rămas cu buzele umflate că fâskucoana- deci n-am făcut cacofonie, ați observat!- și-a dat repede seama ce mare greșeală e să fii domle om în ziua de azi și s-a conformat realității crude tăiate repede împrejur..
Iar noi am stat și ne-am întrebat…cum și cine a dat să avem asemenea….da, se zice BULAN!!!…ca într-o zi atât de anormală cum e cea de 1 MAI 2012- din punctul de vedere al cetățeanului care sunt eu cu familia mea și care am vrut să mâncăm mici la grătar fără să avem bunul simț să ne gândim și la nevoile personale ale minorităților naționale!!!- să reușim să mâncăm totuși acei mici, să ne prefacem nițel că ne-am și distrat, să nu ne muște totuși nici căpușele, să nu călcăm nici în rahat de câine că într-adevăr nu mai era nici limbă de câine pe la Bucov…și totuși să nu ne dăm seama că..de fapt eu cu famelia mea am fost la grătar de 30 aprilie, deci nu de 1 mai așa că nu pot să vă povestesc de fapt cum ar fi fost dacă am fi fost chiar de 1 MAI 2012 la Bucov. Așadar, ne-am bucurat nițel de un pic de ficțiune de distracție, pe care recunosc că nu aș fi avut-o dacă atenta clasă politică nu ne-ar fi cadorisit cu această iluzie proaspăt spoită și aberant primăvăratică…de vacanță în timpul muncii de stat la marele stat, marele-mpărat…mic de stat, mare la sfat, neicusorule…
Iată unul din așa-zisele cazuri rarissime în muzică, să mă explic…cică violistul ar fi mai bun decât violonista…ca și cum ne-am putea exprima că Primrose a fost mai bun sau mai rău ca Hindemith, sau că Hillary Hahn ar fi cu ceva mai mult sau mai puțin valoroasă decât Menuhin, Szerying sau Perlmann, iar exemplele pot continua la nesfârșit fără ca să poată exista vreo logică a argumentelor în afara subiectivității care nu-i așa…guvernează arta, natura, și deci și percepția asupra muzicii.
Cu toate acestea, fiecare dintre noi- deși suntem liberi să alegem ce ne place și ce nu în artă ca și în viață- alegem ceea ce ne place din spațiul înconjurător mai mult pe considerente emoționale decât pe unele sau altele de natură cultural- educativă. Nimeni nu spune că e bine sau e rău a ne exprima opiniile în libertate…totuși libertatea de exprimare a adus cu sine la suprafață, prin diversitatea înseși a naturii umane, mai mult subiectivism și emoții instinctuale în a aprecia frumosul…încât de multe ori mă îndoiesc de realele percepții ale auditorilor asupra unuia sau altuia din lucrurile ascultate. Iar această constatare are și explicația ei foarte firească- nu întotdeauna când ascultăm ceva…ascultăm chiar numai și numai cu urechile…sunt faorte mulți auditori care sunt faorte siguri că au fost încântați de ceea ce au auzit…când de fapt percepțiile auditive însușite sau native nu le permit de fapt să discearnă decât prin prisma a ceea ce le-a plăcut…din ceea ce au văzut.
Este și explicația elementară a succesului rapid și deloc efemer a starurilor mai mult sau mai puțin talentate din showbizz- multă lume vede mai bine, mai selectiv, mai divers informat și implicit mult mai exclusivist subiectiv- ceea ce vede la televizor. În acest fel, este foarte simplu mecansimul de manipulare al televiziunii actuale de divertisment comercial în detrimentul divertismentului cultural-educativ…promotorii știu foarte bine cărei plaje de audiență culturală vor să se adreseze, știu exact ce mijloace să folosească penutr ca manipularea psihologică să reușească, să dea dependență și chiar să dea impresia de obiect cultural de masă…încât audiența a devenit scop în sine în detrimentul scopului cultural al divertismentului ca spectacol care se adresează maselor penutru a le educa în spiritul binelui.
Distingem, alegem, ce alegem, cum alegem și pe ce criterii, cine ne sunt formatorii, care este rolul și ponderea mijloacelor de informare în masă…întrebări care au ajuns aproape retorice datorită faptului simplu și de necontestat într-o țară ca aceea de unde scriu acum…anume că nu mai interesează decât pe prea puțini- și aceia nu sunt din păcate factori de decizie politică- faptul că educația și cultura unei nații înseamnă mai mult decât false iluzii de libertate de exprimare, falsă diversitate, falși promotori ai spectacolului vizual, audiențe falsificate cu orice preț și mai ales cu scopuri aparent benefice- în fapt mijloace moderne și la fel de barbare de a subjuga prin incultură și cultura sordidă a banului și strălucirea pe care o aduce el clipei trăite. Ne întrebăm pe noi înșine, sau de cele mai multe ori nici nu ne mai întrebăm dacă e bine, de ce nu e bine și dacă e rău de ce e rău…încât starea de veșnică mirare ipocrită cum că totul s-a dus dracului și noi nu am putut face nimic ca să oprim asta a devenit un proverb de un tot atât de prost gust ca și lozinca cea mia des strigată de când există lumea și democrația pe pământ…libertate. Cum, cine, cu ce scop, cui servește, de ce, de ce nu, ar fi mai bine, n-ar fi rău, n-ar fi mai bine, ce să fac. Întrebări sau răspunsuri- depinde de trepte, de stagii, de om în sine ca entitate spirituală. Indiferent de valorile cu care a fost pseudoinvestit de când ne-am așa zis civilizat…
Cum am fost obişnuiţi (Dumnezeu să-l ţină sănătos! Nimeni nu-şi poate imagina ce s-ar alege de aceste manifestări dacă amfitrionul ar fi indisponibil), profesorul Bădulescu ne întîmpină cu gasul său tonic: „Bună ziua! Bine aţi venit în această sîmbătă dinaintea celei mai mari sărbători a creştinătăţii, Paştele, la o nouă manifestare pe care o organizăm în acest lăcaş al culturii ploieştene….Azi avem ocazia să audiem un recital instrumental susţinut de Cosmin Faur- violă şi Robert Ciufu- pian.
Cosmin Faur este din anul 1994 artist instrumentist violă al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, de asemenea de cîțiva ani este și profesor de violă la Liceul de Artă „Carmen Sylva” Ploiești. Provine dintr-o veche familie de artişti, tatăl său, prezent aici a făcut multe pentru muzica ploieşteană, a fost dirijor, profesor şi director al Liceului de Artă…Mulţi instrumentişti îşi amintesc cu plăcere de acele vremuri. La fel şi mama dumnealui, aşa încît Cosmin păstrează tradiţia familiei.
Robert Ciufu, elev clasa XI-a la Liceul de Artă Ploiești, clasa profesor Irina Ungureanu, s-a făcut remarcat la Olimpiada Națională de Muzică Ploiești 2012, care s-a ţinut chiar în această sală, unde a obținut premiul al III- lea la secțiunea interpretare pian….Recitalul va cuprinde mai multe lucrări, cu precădere- prin Bach- din şcoala germană…Mi se pare şi normal să fie aşa, numai dacă ne amintim de vorbele genialului Enescu care spunea despre Bach că, în muzică el «este pîinea noastră cea de toate zilele».
Prima piesă ce va fi interpretată de Cosmin Faur- Adagio din Sonata I de Bach- a fost dedicată lui Gabriel Iacob, violistul care a slujit 30 de ani pe scena Filarmonicii, şi care ne-a părăsit zilele trecute, răpus de o necruţătoare boală….Să-i ascultăm pe cei doi….”. Profesorul Cosmin Faur: „Fiind vorba de Bach, ne-am gîndit că ar fi potrivit să cîntăm într-o catedrală catolică, dar nefiind posibil deocamdată din motive obiective, dorim să aducem, prin muzică, catedrala aici”.
Refuzînd partitura, Cosmin a intrat într-un fel de transă cînd a început să cînte sonata amintită: ochii închişi, expresia gravă, maxilarele strînse, totul arăta concentrarea depusă pentru a „scoate” ceva cu totul special în memoria colegului şi prietenului său- Biţă, cum era alintat de apropiaţii săi… Finalul a fost de-a dreptul dramatic: arcuşul a rămas suspendat cîteva clipe, după care, abia perceptibil a coborît uşor spre poziţia de relaxare, ca o dorință de a prelungi muzica și după tăcere…de a prelungi viața muzicii eterne care este BACH, la nesfîrșit.. Privitorii, deși au simţit că lucrarea s-a terminat, au rămas înmărmuriţi alături de instrumentist… A fost, într-un fel, micul lor omagiu adus dispărutului, micul lor semnal de solidaritate cu durerea și emoția transmise prin artă de Cosmin Faur.
A urmat Robert Ciufu, firesc emoţionat dar foarte concentrat, care a pornit rebel, nestăpînit, majestuos, ca orice tînăr care doreşte schimbări cît mai rapide…mai ales că Studiul „Revoluţionarul” de Chopin i-a permis din plin exprimarea acestor sentimente.
Despre Aleksey Fedorovici Lvov, cel care a compus 24 Capricii pentru violă solo, am aflat că este un compozitor rus de notorietate, aparținînd celebrei școli ruse din care fac parte Balakirev, Glinka, Chopin și Rimsky- Korsakov. La final profesorul Cosmin Faur ne-a explicat diferenţa dintre sonate care au ca indicații componistice doar tempourile distincte- Adagio, Allegro moderato, Andante con motto etc., şi suite sau partite, cărora le sunt specifice la BACH denumirile dansurilor epocii- Allemande, Courante, Sarabande, Gigue, Loure, Chaccone, Gavote etc.
Cînd chircit pe claviatură, cînd semeţ, Robert Ciufu ne-a delectat cu Preludiu şi Fugă în Fa diez Minor de Bach, piesă de referință din repertoriul pianistic universal, prin care şi-a dovedit aptitudinile de tînără speranţă a pianisticii românești.
În final, mulţumind celor doi interpreţi pentru recitalul susţinut, profesorul Bădulescu rememorează amintiri nepreţuite din anul 1956, atunci cînd s-a înfiinţat Liceul de Artă din Ploieşti, şi cîte aranjamente a trebuit să se facă pentru a înfiinţa asemenea unităţi la Buzău şi Tîrgovişte… (Oare adună cineva aceste date? Dînsul îşi scrie memoriile?).
Exprimă o mai veche atitudine și opinie de-a sa: „Trebuie să înţelegem că prin artă vom reuși în lume, ne vom face cunoscuţi, dar pentru asta trebuie făcut şi un efort financiar, nu doar pentru fotbal şi alte chestii asemănătoare….”. Mulţumind pentru găzduire, Cosmin Faur promite auditoriului să revină cît de curînd cu un nou recital la Muzeul Memorial „Paul Constantinescu” Ploiești. A urmat urarea firească și atît de înălțătoare: „Paşte fericit!”
Mă numesc Ștefania Istrate și sunt elevă în clasa a VI-a la Liceul de Artă „Carmen Sylva” Ploiesti. Încă din clasa I am studiat pianul sub îndrumarea doamnei profesor Mirela Cioschi, în prezent aflându-mă la clasa de flaut a doamnei director Tereza Sandu. Activitatea mea artistica a început încă din perioada „pianistică”-participând și obtinând premii la concursurile și olimpiadele școlare.
Pasiunea mea actuală este flautul, pe care, cu ajutorul doamnei profesor am început să-l îndrăgesc foarte mult. În cei doi ani de studiu al flautului am urcat pe diferite scene unde am obținut următoarele premii: Olimpiada Buzau- premiul I, Concursul „Marțian Negrea”- locul III , Olimpiada Slobozia- premiul I. Am avut apariții solistice în gala concursului „Pianoart” la Casa Sindicatelor Ploiești, Muzeul Memorial „Paul Constantinescu”, Clubul Lukoil, Liceul de Artă Ploiești …și multe alte manifestări. În această seară voi interpreta Concertul în Re Major pentru Flaut si Orchestra „Il Gardelino”- Privighetoarea de A.Vivaldi acompaniată de Orchestra Simfonica a Liceului de Artă „Carmen Sylva” Ploiești, sub bagheta dirijorului profesor doctor Liviu Săvuță, acompaniament pian doamna profesoară Doina Staicu.
Doamna Ioana Sandu i-a răspuns doamnei Luminița Dobrescu așa cum vedeți mai jos…personal nu pot să mă pronunț căci nu ar fi să zicem deontologic și profesional…e la modă această retorică adică, să nu te exprimi despre ceva ce știi sigur că e adevărat dar nu o faci să zicem tocmai din respect pentru cei care încearcă să se exprime și altfel decât dpdv muzical. Dar pot să spun cu fermitate că este foarte bine ca fiecare să își vadă lungul nasului și mai ales să știe exact unde îi este locul în panoplia universal valabilă și din păcate mult prea generic numită a valorilor din showbizzul românesc…
Cerbul de Aur 1969 Luminita Dobrescu
Vezi mai multe video din evenimente
Luminița Dobrescu- vocea de aur care a cîștigat Cerbul de Aur ediția 1969- s-a exprimat zilele trecute foarte direct și curajos pe situl Facebook al Ioanei Sandu spunînd: ,,AS SPUNE URMATOARELE,DRAGA IOANA SANDU, DIN PACATE,MUZICA USOARA ROMANESCA ADEVARATA NU SE NASTE IN FIECARE ZI,DAR CE CONSIDERATI DV DREPT “VERITABIL” ESTE CU MARE SEMN DE INTREBARE ! MUZICA USOARA ROMANESCA ESTE PRESARATA DE “CANTECELE”,ADEVARATE COMPOZITII AU DEVENIT RARISSIME SI IN ACEASTA CONSTA TRAGEDIA PEISAJULUI MUZICAL MIORITIC ! LUMINITA DOBRESCU”
Ioana Sandu: ,,Stimata doamna Luminita Dobrescu ,stiu exact ce inseamna muzica usoara romaneasca veritabila, Eu nu sunt compozitor ,ci sunt doar solist.Inteleg ca dumneavoastra considerati compozitiile lui Francisc Reiter drept “cantecele” ,este parerea DVS.In spatiul meridional in care traiti poate ati realizat DVS compozitii mai bune ,de care noi,cei din spatiul mioritic, nu am auzit…Francisc Reiter este un mare muzician care nu se compara cu Dvs din punct de vedere muzical nici intr-o viata viitoare! Numai bine va urez si mai putina invidie si rautate,sunteti tare suparata ca am obtinut cele mai multe voturi in topul romanesc din luna noiembrie 2011,in care melodia domnului Marcel Dragomir,un mare compozitor,cantata de dumneavoastra s-a clasat pe un loc inferior mie.Ma onoreaza atentia cu care ma urmariti constant,eu va respect realizarile din muzica usoara romaneasca de dinainte sa plecati din “peisajul muzical mioritic” si nu arunc cu noroi in oamenii din jurul meu ! PS-cand apare un mare slagar al DVS in tara in care v-ati stabilit ,sa ne dati de veste ca sa va promovam si in acest umil spatiu mioritic !”
Cu recunoscuta-i jovialitate, profesorul Bădulescu întîmpină auditoriul: „Bună ziua, şi bine aţi venit la una din manifestările desfăşurate în cadrul cele de-a XXIV-a ediţii a Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu». Ne putem mîndri cu faptul că Ploieştiul a dat pe unul din marii poeţi ai naţiei, care a fost, prin talentul dovedit, un mare şlefuitor, obsesiei vieţii sale: limba română. Ne-a părăsit devreme, mai avea multe de spus şi de făcut….A murit în decembrie 1983, iar în august 1984, Cabinetele 1 şi 2, unde se luau atunci deciziile, au hotărît înfiinţarea acestui Festival Internaţional.
…Dacă ne gîndim bine, au fost mulţi alţi mari poeţi ai României care nu au avut parte de aşa ceva, încît acţiunea a fost privită cu multă responsabilitate din partea celor însărcinaţi cu ducerea la îndeplinire a acţiunii. Acum, trebuie să vă spun, că acest statut de Internaţional, nu se obţine oricum, participarea străinilor se impune a fi de pe o rază mai mare decît cea a ţărilor din jurul României…..Dar vremurile se schimbă, iar de la ediţia din 1997, Festivalul a mers din ce în ce mai aproape spre a avea un caracter naţional….Cînd este vorba de promovarea intereselor ţării, trebuiesc investiţi bani, competenţă, responsabilitate…Se cîştigă greu un prestigiu, dar se menţine şi mai greu…
Să revenim la ceea ce ne-am propus ca tematică «Creaţia nichitiană în pagini şi imagini sonore», şi să ne gîndim că, dacă versurile lui Eminescu au fost sursă de inspiraţie pentru 250 de creaţii muzicale, versurile lui Nichita se regăsesc în 50 de asemenea creaţii. Muzica, prin caracterul său universal, este mijlocul cel mai accesibil de a face cunoscut versul. Să ne gîndim cît de greu este să traduci într-o limbă străină o poezie românească, pe cînd dacă o transpui muzical, aceasta atrage rapid atenţia asupra ei….Am găsit 5 genuri muzicale- cantată, cor, muzică uşoară, folk, lied-care au la bază versurile lui Nichita Stănescu. Pentru început, să o ascultăm pe Camelia Pavlenco, recitînd şi cîntînd….”.
Iar prima parte a recitalului vocal-instrumental a fost consacrată celor patru poeme ale lui Nichita, care îmbrăcate sonor de Dan Voiculescu, au devenit lieduri.
Camelia Pavlenco a ales ca modalitate de prezentare, întîi să le recite, dovedind un subtil talent interpretativ caracterizat prin tonalităţi expresive, după care, acompaniindu-se la pian, le-a cîntat. Practic a fost partea din recital care a fost dedicată efectiv evenimentului anunţat pe afiş…
Nu, nu sînt corect, la intrarea în sală am fost învăluiţi de sonorităţile unui vechi LP, ce are valoare de unicat, ce cuprindea un reuşit dialog dintre Nichita purtat cu Ovidiu Frăţilă şi Constantin Crişan, care a fost încîntător prin felul în care ne-a fost sugerată „construirea” a ceea ce generic numim creaţie. Următoarele două părţi din recital ne-au oferit interpretări interesante, atractive ale unor lieduri cunoscute, ale unor cîntece populare germane sau sud-americane. Am remarcat adaptarea cît şi interpretarea la chitară de către profesorul de chitară clasică Iulian Anghel de la Liceul de Artă Ploiești, a cunoscutei romanţe Ciobănaş cu 300 de oi. A sunat încîntător, tonic şi optimist.
Vocea sopranei Camelia Pavlenco, în liedurile germane, şi-a găsit plenitudinea, dezvăluindu-ne întreaga gamă a nuanţelor de care dispune. Pentru că tot am pomenit numele dumneaei, trebuie remarcată şi disponibilitatea la efort de care este capabilă: practic, 90 de minute a cînta la pian sau vocal, sau împreună. Este un lucru demn de laudă, la fel de apreciat pentru cine știe ce înseamnă fie și 5 minute de cîntat pe scenă la un singur instrument…În final, profesorul Bădulescu, cum îi este de multe ori obiceiul, ne-a păstrat o surpriză, povestindu-ne despre un recital la pian susţinut de Nichita Stănescu la Academia di Romania din Roma.
Mulţumind intepreţilor pentru momentele oferite, profesorul nu a scăpat prilejul de a nu-şi prezenta şi of-ul: „Cum să ne promovăm valorile dacă sîntem împiedicaţi de oameni care se preocupă doar de rezolvarea problemelor administrative, care vor să facă din birourile muzeului nişte depozite?….Sper, ca pe 09.04.2012 să ne revedem aici pentru un recital extraordinar de pian susţinut de Valentina Gheorghiu, fata cunoscutului pianist Valentin Gheorghiu…”.
Ceea ce gîndisem dar nu reușisem să exprim foarte concret săptămîna trecută cu privire la marcarea tragicului eveniment petrecut în cadrul colectivului Filarmonicii Ploiești- dispariţia prematură a colegului lor, violistul și șeful de partidă Gabriel Iacob- s-a dovedit oarecum eronat… aseară, la intrarea în hol, pe o mică măsuţă se afla portretul artistului încadrat de flori şi candele aprinse, iar dirijorul Ovidiu Bălan întorcîndu-se spre spectatori a comunicat: «Sîmbăta trecută am condus pe ultimul drum pe colegul nostru Gabriel Iacob, Biţă cum îi spuneam noi… Timp de 30 de ani a slujit această scenă de concerte, contribuind din plin la succesele cu care ne mîndrim cu toţii. Dorim ca finalul din Ultimele şapte cuvinte ale Mântuitorului pe cruce de Haydn, „Las sufletul meu în mîinile tale, Doamne!”, să-i fie dedicată colegului nostru Biţă. Vă rog să păstrăm un moment de reculegere în memoria sa….Mulţumesc!»
De remarcat…cu toată tristețea și încărcătura remarcii în sine… a fost faptul că, toată familia violistului Iacob Gabriel a fost invitată la acest concert de Paști, în care ar fi fost potrivit, poate, să i se interpreteze de către orchestra ploieșteană o lucrare simfonică din componistica sa. Poate cu o ocazie viitoare vom avea parte de un concert sau o parte dintr-o lucrare simfonică ,,in memoriam” aparținînd lui Iacob Gabriel…căci așa cum s-au exprimat colegii simfonicului ploieștean cu regret, el a trăit și s-a exprimat artistic întîi pentru publicul din sala de concert a Filarmonicii Ploiești.
Pentru început, în primă audiţie, a fost interpretată Simfonia brevis de Vlad Ulpiu, despre care, din programul de sală, aflăm că are multe poeme simfonice şi muzică de cameră realizate în activitatea sa, dar este mai puţin cunoscut la Ploieşti. Programarea în primă audiţie a acestei simfonii, compensează într-un fel lipsa sa din programele Filarmonicii noastre. Am audiat o lucrare cu multe noutăţi componistice legate felul în care părţile lento, amintind de jelanii, interpretate de flaut sau oboi, au alternat cu părţi măreţe, înălţătoare în care tobele interveneau brusc. O lucrare despre care cred că cizelată, în sensul unei armonii mai accentuate, se poate impune în repertoriul mai multor orchestre simfonice.
În program a urmat Sonata a III-a pentru vioară şi pian „În caracter popular românesc”, de George Enescu în orchestraţia lui Valentin Doni. O lucrare de Enescu constituie, mereu, pentru obişnuitul sălii de concert simfonic, o provocare. Cunoaştem dragostea lui Enescu pentru folclorul românesc, pe care l-a promovat din plin în lucrările sale, dar şi ambiţia sa întemeiată de a demonstra calităţile înăscute de compozitor care a ţinut pasul cu colegii săi din epocă: Debussy, Ravel, Bartok, Dukas, Fauré…
Aseară ne-a fost prezentată Sonata a III-a în orchestraţia lui Valentin Doni, cunoscut de noi ca dirijorul ce a fost în mai multe rînduri la pupitrul orchestrei ploieştene. Această Sonată este apreciată ca fiind o culme a întregii creaţii româneşti în domeniu, motiv pentru care pune şi mari dificultăţi interpretative, în primul rînd solistului, dar şi întregii orchestre, în cazul variantei care implică acest tip de colaborare . Cum era de aşteptat, fie numai și din titlu, melosul popular îşi face simţită prezenţa încă din debutul lucrării, fiind regăsit în continuare printre frînturile melodiilor lăutăreşti dibaci integrate în ansamblul partiturii.
Greul, cum am menţionat anterior, l-a dus concertmaestrul Cosmin Stoica de data aceasta în calitate de solist concertist… omul gata pregătit să preia, fără să stea prea mult pe gînduri orice partitură solistică i se propune, indiferent cît de dificilă ar fi sau oricît de puţin timp ar avea la dispoziţie pentru a se pregăti. Are o mare dorinţă de a se afirma, de a demonstra că este pregătit pentru o carieră solistică la vioară. A fost mereu concentrat pe partitură, parcă mai mult ca oricînd: a fandat cu piciorul stîng, s-a încruntat, s-a arătat uimit, şi-a supt buza de jos, a făcut multe lucruri care pot părea detalii nesemificative, dar a reuşit o interpretare de primă mînă a unei partituri care s-a dovedit solicitantă şi dificilă- dar cu atît mai frumoasă dpdv simfonic. Aş dori să remarc din Andante, începutul, unde colaborarea pian-vioară a fost la înălţime: Miruna Negrea a menţinut un clinchet discret- poate puțin prea discret… în timp ce Cosmin Stoica a scos sunete suave, delicate, pentru obţinerea cărora chiar greutatea arcuşului, cred că ar fi fost prea mare, dacă ar fi fost lăsat liber pe corzile viorii. Greu de creat sunete „uşoare”….greu de creat echilibru în spațiu cînd muzica ne obligă să călcăm pe vîrfuri printre nori și ape adînci, fără să ne udăm…
Finalul a fost pe măsura interpretării: aplauze însufleţite, flori oferite solistului la vioară şi dirijorului, felicitări acordate celor doi de orchestratorul și dirijorul Valentin Doni. Ușor în neregulă mi s-a părut oarecum faptul că pianista Miruna Negrea nu a apărut la scenă deschisă întru aplauzele publicului, pentru momentele solistice sau nu pe care le-a avut de interpretat…
Partea a doua a serii a fost consacrată celor şapte sonate care fac parte din ciclul Ultimele şapte cuvinte ale Mântuitorului pe cruce de Joseph Haydn. Interesantă şi instructivă povestea acestor sonate pe care am citit-o în programul de sală, şi din care reproduc un fragment spus de Haydn: „La catedrala din Cadz era o anumită tradiţie….După o scurtă slujbă, episcopul se urca în amvon şi rostea primul cuvînt dintre cele şapte cuvinte şi ţinea o scurtă predică. După care cobora şi se prosterna în faţa altarului. Acest interval de timp mi s-a cerut să-l umplu cu muzică…să dureze 10 minute. Apoi se relua ciclul cu al doilea cuvînt, ş a m d….”.
Chiar Haydn a orchestrat mai multe variante, pornind de la cvartet și ajungînd la versiunea finală sub forma unui oratoriu, noi ascultînd orchestra formată exclusiv din instrumentele cu coarde. Caracterul religios-meditativ străbate toată lucrarea, solemnitatea fiind determinantă pe parcusul interpretării, orchestra reuşind să ne teleporteze (scuze dacă fac, fără de voie, vreo blasfemie) în lumea de cumpănă a istoriei, atunci cînd Mântuitorul, prin jertfa sa a preluat păcatele oamenirii şi creat noi relaţii umane bazate pe iubire. Lumea s-a cutremurat, jertfa n-a fost în zadar: se născuse creştinismul, cel care şi azi ne ghidează moral.
Înainte de interpretarea ultimei părţi, Ovidiu Bălan s-a întors spre spectatori: „Ceea ce urmează îi este dedicat fostului nostru coleg Biţă…”. Jalea, dar şi înălţarea răzbat din tempoul Largo, încît „Ultimele şapte cuvinte ale Mîntuitorului pe cruce” Padre! In manus tuas commendo spiritum meum ne răsună profetic în minte. Aplauzelor din final, dirijorul Bălan le-a răspuns solemn, fără cunoscutu-i zîmbet larg, marcînd şi prin acest gest reculegerea în faţa pierderii unui colaborator de nădejde. Ne-a urat la toţi „Paşte fericit!”
Sâmbătă, 14 aprilie, la Muzeul Memorial “Paul Constantinescu” din Ploiești va avea loc un recital instrumental. Concertul este susținut de Cosmin Faur (profesor de violă la Liceul de Artă ,,Carmen Sylva’’ Ploiești) și Robert Ciufu- pian, elev în cl.XI-a a același liceu vocațional.
În program, lucrări de: J.S.Bach- Adagio din Sonata I, Preludiu și Fuga în Fa# Minor, Allemanda și Couranta din partita II-a, L.W.Beethoven- Sonata Op.10 no.3, Alexander Lvov- Capriciul nr.4, Fr.Chopin- studiul Op.10 no.12.
În faţa puţinilor spectatori (păcat, mare păcat…) îşi fac apariţia doi tineri destul de dezinvolţi: ea îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă, el în costum negru, ambii avînd părul strîns la spate în cîte un coc mic. Ca într-un ritual, s-au privit cîteva clipe, după care şi-au ocupat locurile, domnişoara în dreapta fata de claviatura pianului.
Cum mi s-a mai întîmplat şi cu ocazia altor recitaluri, în lipsa programului de sală (de ajutor în a fixa auditorilor cîteva repere privitoare la epocă, stil…), m-am lăsat purtat de sonorităţile muzicale inedite, fiind pentru prim dată cînd ascult un recital de pian la patru mîini. Nu a trebuit să depun vreun efort aparte, debutul din Dolly de Gabriel Faure, prin lirismul său mîngîietor acaparîndu-mă total. Cred că nu este chiar la îndemîna oricui să realizeze un asemenea aranjament: o lucrare să fie interpretată la patru mîini la pian. Acum trebuie să fiu şi realist, căci ceea ce mie, ca simplu spectator mi se pare ceva ieşit din comun, pentru un compozitor consacrat, poate constitui un exerciţiu componistic. Oricum ar sta lucrurile, nu are cum să nu te încînte o asemenea interpretare. Cei doi pianişti mi s-au părut a se armoniza bine, simţindu-se reciproc, fiind, prin exerciţiu potiviţi pentru a lucra în echipă, la niciunul din ei observîndu-se orgoliul solistului concertist. Şi sînt convins că împreună vor avea mult mai mult succes pe oricare scenă de concert, decît dacă ar cînta individual: fie şi numai pentru faptul că realizează frumuseţi sonore cu totul aparte. Pentru a reveni la Dolly, este atîta linişte şi pace, atăta armonie, în această lucrare, încît nu ai cum să nu admiţi că viaţa este frumoasă, că merită să te bucuri din plin de ea.
Spirit novator, Franz Liszt a găsit în Poemul simfonic forma adecvată pentru a „mişca” muzica din impasul în care se găsea după marile realizări ale clasicismului, această formă ducînd la apariţia unui nou curent: romantismul. Aici suntele ne ajută să „vedem” culori, iar felul în care au abordat cei doi protagonişti ai serii aceată lucrare, a fost de natură să adeverească acest fapt. Nu este necesară o atenţie prea mare pentru a percepe că linia melodică este creată de pianistul care stă la dreapta claviaturii, cel din stinga fiind ceea ce este orchestra pentru solist- dar rolurile se pot inversa si intrepatrunde in functie de cum decurge linia melodica…
Chiar întoarcerea foilor partiturilor, cred că este atent studiată, acest rol revenindu-i celui care are „liber” în momentul respectiv. Şi tehnica interpretării la patru mîini presupune noi abordări, în sensul că mîinile se pot încrucişa cu cele ale partenerului, fără a-l împiedica pe acesta în execuţie. Efort suplimentar, dar meritat avînd în vedere atmosfera sonoră creată. La finalul Preludiilor, un spectator din sală s-a ridicat în picioare exclamînd: „M-aţi terminat, m-aţi dat gata cu interpretarea dumneavoastră. Sînteţi uluitori…Nu m-aş mai sătura să vă ascult”. După care s-a aşezat în rîndul doi, pentru a fi mai aproape de cei doi pianişti, pentru a nu pierde nimic din ceea ce aceştia urma să interpreteze….Şi a avut ce asculta. Pentru următoarea piesă, tot un poem simfonic, Ma mere lʼOye, Corina Răducanu s-a aşezat în dreapta, duetul reuşind să ne apropie marea prin sunete potrivite care sugerau atît varietatea culorilor cît şi starea de calm sau agitaţie specifică ei. Finalul, cu „măturarea” claviaturii, a fost de natură să ne aducă, din extaz, cu piciorele pe pămînt: totuşi, marea îşi are imprevizibilul ei.
Pentru Rapsodia română, opus 11 nr.2 de George Enesu, pianiştii au schimbat din nou locurile, acordurile încîntătoare (sînt convins că nu numai pentru noi, în calitate de români), de mulţi considerate ca imn naţional, au fost cu măiestrie prelucrate de Marius Sireteanu, oferindu-le pianiştilor o variantă condensată care a cuprins esenţa, şi ca melodicitate, şi ca mesaj patriotic.
În patru zile am avut ocazia să văd trei recitaluri de pian: în 07.04, pe Daria Tudor la Muzeul Peleş, în 09.04, pe Valentina Gheorghiu la Muzeul „Paul Constantinescu”, şi aseară, pe Crina Răducanu şi Eugen Dumitrescu în duet la patru mîini. Nici nu se pune problema de a emite judecăţi de valoare, de a ierarhiza (Doamne fereşte de aşa ceva, mai sîntem şi în Săptămîna Mare…), doar vreau să subliniez faptul că am văzut maniere diferite de interpretare, modalităţi încîntătoare- toate- de descoperire a frumosului, de încîntare a publicului spectator. Puţinii spectatori prezenţi în sală, au plecat încîntaţi, avînd ce povesti nu doar celor care nu au venit la recital, ci şi, de ce nu nepoţilor lor: „Am văzut, prin 2012, un recital de pian la patru mîini….mamă, mamă!!”.
Cu binecunoscuta-i jovialitate (Dumnezeu să-l ţină sănătos mulţi, mulţi ani), profesorul Bădulescu se adresează asistenţei: „Bine aţi venit în această după amiază, prima zi din săptămîna patimilor, mohorîtă, la întîlnirea cu muzica de înaltă calitate interpretativă datorată uneia din realele tinere talente-pianista Valentina Gheorghiu. Provenită dintr-o cunoscută familie de muzicieni, a „trudit” din greu la cel mai important Liceu de Muzică al ţării, Liceul George Enescu, pentru a intra la U.N.M-Bucureşti, iar în mai 2010 la Haute Ecolé Musique din Geneva, cu menţiunea „admission prioritaire” la clasa profesorului Nelson Goerner. Cred că este bine să menţionăm faptul că la această înaltă şcoală a fost profesor şi renumitul pianist român-Dinu Lipatti. Pentru a ajunge în vîrf, la consacrarea deplină în domeniul interpretării, trebuie, obligatoriu să treci printr-o asemenea şcoală….
În ţară a fost laureata Olimpiadei Naţionale de Muzică ed. 1998, laureata Concursului Internaţional „Jeunesses Musicales” ed. 1993, a cîntat cu orchestrele Filarmonicilor din Iaşi, Sibiu, Ploieşti, Bacău…. Trebuie să-i fim recunoscători Valentinei pentru atenţia constantă pe care ne-a acordat-o în ultimii ani: la revenirea acasă, de la studii, cu prilejul vacanţelor, şi-a făcut timp pentru a prezenta şi un recital pianistic în sala Muzeului „Paul Constantinescu”. În această după- amiază va interpreta din lucrările a trei compozitori: Mozart, Liszt şi Debussy, ultimul fiind aniversat anul acesta pentru 150 de ani de la naştere…Avem şi noi, prin această interpretare a Valentinei, ocazia să facem o primă marcare a evenimentului….”.
Puţin precipitată, din mers înclinîndu-se în faţa publicului îşi face apariţia, firavă, diafană, îmbrăcată în negru, cu un păr bogat, odulat-pianista Valentina Gheorghiu. Se aşează pe taburetul ce se va dovedi scîrţîitor, care, dacă mie mi-a provocat destul disconfort auditiv, îmi imaginez cît a trebuit interpreta să se concentreze pentru a nu-l lua în seamă… Mi-a făcut impresia că în faţa claviaturii a devenit alt om, unul care efectiv se hrăneşte din muzică, care îşi concentrează toate energiile pentru redarea cît mai corectă, dar şi cultivînd personalul, reuşind să ne învăluie în „clinchetele” jucăuşe (admirabile în partea a III-a) puse pe note de genialul Mozart în această Sonată KW 576. Aparenta uşurinţă (cîtă trudă în spatele acestei uşurinţe) pe care am perceput-o în apăsarea clapelor, a devenit încîntătoare atunci cînd a mîngîiat claviatura pentru „colorarea” sunetelor ce ne-au introdus în frumosul natural al Văii Obermann de Liszt,a doua piesă din recital. Fraza, probabil, a ieşit cam complicată, dar am vrut să subliniez, că din locul de unde am stat, am fost de-a dreptul încîntat de mişcarea degetelor pe clapele pianului. Ar fi fost mai simplu să spun acest lucru de la început. Este recunoscut Liszt pentru inovaţiile sale componistice, dar şi Valentina a reuşit să le pună, cu măiestrie, în valoare. În Pagode de Debussy, am desluşit motive ale melodiilor chinezeşti, în La soiree dans Grenade, am simţit şi ceva învăluit în misterul plin de promisiuni imaginate, iar în Jardins sous la pluie am perceput răpăiala ploii abătută, vara, asupra grădinilor. Compozitor descriptiv, Debussy obligă interpretul la găsirea unor modalităţi proprii pentru credibilizarea deplină a partiturilor sale. Aici, cred că Valentina Gheorghiu a fost convingătoare, accentele găsite fiind de natură să ne teleporteze în imaginativul lucrărilor. În final cuvinte de mulţumire adresate, odată cu buchetul de flori, de profesorul Bădulescu atît Valentinei, cît şi mamei acesteia Roxana, cea care a însoţit-o la acest recital, acesta preluînd îndemnurile lui Liszt, scrise pe poarta de intrare a şcolii ce-i poartă numele, de a avea încredere în tineri, de a-i încuraja şi de a-i promova. Lucru ce s-a reuşit în această după amiază.
La final, fără ca vreun moment să mă gîndesc că aş produce o blasfemie, vreau să spun cum pentru cei care au asistat la acest reuşit recital de pian, că săptămîna patimilor a început pentru noi, prin a pătimi prin frumosul sonor oferit de măiastrele degete ale Valentinei Gheorghiu. Mulţumiri!
În urmă cu două săptămîni am primit cu bucurie invitaţia de a participa la un „Recital de pian” susţinut de, deja mîndria multor ploieşteni, tînăra aproape consacrată pianistă Daria Tudor. Faptul că „Recitalul….” era programat a fi susţinut în Sala de Concerte a Castelului Peleş, a constituit un motiv de sporire a bucuriei iniţiale….Gîndurile au început să se învolbureze: atît cele legate de vizitele anterioare (cele mai multe în perioada pionieratului, cînd erau duşi cu şcoala în excursie) făcute la Castelul Peleş, cît şi legate de paginile citite în cronici şi amintiri privind forfota artistică, datorată în primul rînd Reginei Elisabeta, avînd pseudonimul artistic Carmen Sylva, care a fost acolo în urmă cu mulţi ani….
Ajungînd cu două ore mai devreme, profitînd şi de vremea frumoasă, alături de prietenii cu care am fost, ne-am plimbat prin împrejurimile Castelului Peleș. Am „tocat” cu precădere lucurile care ni s-au părut a fi în neregulă: starea exterioară aproape jalnică a clădirii Castelului Peleş, cu pereţii coşcoviţi de apa scursă din burlane sparte, statuile degradate, lemnăria putrezită. Dar… am văzut şi camere de luat vederi pentru supraveghere. Ne-am întrebat retoric, bineînţeles: „Dacă aşa arată, după 105 ani de la inaugurare, castelul regesc cu care ne mîndrim, şi cu care atragem cel mai mare număr de turişti străini, atunci cum o fi arătînd un castel din Vestul Europei de la 1300-1400?”
Dacă intrarea în sală- din cîte am înţeles- a fost corelată cu terminarea programului de vizitare, am resimţit din plin timpul scurt petrecut aşteptînd apariţia pianistei: am „absorbit” cu nesaţ frumuseţi peste care au trecut priviri de domni şi domniţe, am admirat adevărate opere de artă oferite de tavan, cortină, draperii, vase ornamentale, picturi renascentiste (presupun)…ornamentele din lemn ale scaunelor (niciunul neavînd întărituri, niciunul nu scîrţîia disgraţios), vitralii….Dar ce nu aveai de admirat!!
Din „visarea” asociativă pe care am făcut-o mental, în corelare cu personalităţile care au trecut prin această sală, am fost trezit de apariţia Dariei şi a prezentatorului programului, Sebastian Crăciun- realizator Radio România Cultural.
Daria, ca de fiecare dată a impresionat prin tot ceea a făcut, începînd de la ţinuta discretă, rochie albă cu flori albastre la poale şi în jurul gîtului care i-au conferit o frumuseţe şi prospeţime ce au rezonat cu puritatea vîrstei…continuînd cu modestia cu care a răspuns aplauzelor cu care a fost întîmpinată şi, bineînţeles cu interpretarea la pian. Din ce în ce se simt efectele benefice ale perioadei bucureştene: au crescut siguranţa şi încrederea în forţele proprii, nuanţarea pasajelor a căpătat noi dimensiuni, concentrarea i-a devenit obişnuinţă. Personal, Scherzo-ul nr. 2 de Chopin cred că a fost lucrarea care a reuşit cel mai convingător să-i pună în evidenţă calităţile muzicalităţii sale înnăscute.
A fost o întîlnire fericită între admirabilele interpretări ale Dariei şi buna sonoritate a sălii de concerte de la Castelul Peleş. (Cum a fost posibil ca la o asemenea sală paralelipipedică să se „scoată” un sunet atît de bun? Cred că s-au aplicat aceleaşi tehnologii- la scară mică- ca la Sala Operei din Viena, cea unde se ţine Concertul de Anul Nou) Cînd am văzut-o, în urmă cu trei ani, prima dată pe scena Filarmonicii din Ploieşti, i-am urat să ajungă să cînte la Covent Garden cu Royal Orchestra din Amsterdam sub bagheta perfecţionistului leton Mariss Jansons.
Între timp, văzînd explozia pianiştilor chinezi (pe Youtube se află filmuleţe unde Daniel Barenboim, predă lecţii de pian unui chinez), îi urez Dariei, ca trecînd la o nouă treaptă de instruire, să ajungă printre finaliştii concursului Chopin alături de trei pianişti chinezi, să-i întreacă, şi să obţină Marel premiu (sau locul I). Iar drept recunoaştere a valorii, să fie invitată pentru un recital de pian pe care să-l susţină în marea sală de concerte aflată în complexul deschis cu ocazia Olimpiadei din anul 2008.
O după amiază traită din plin, datorită recitalului de pian la care am asistat, şi care va rămîne în memorie atît prin cadrul cu totul aparte în care s-a desfăşurat, cît, în primul rînd prin impresia de forţă interpretativă de care Daria a dat, încă odată, dovadă. Mulţumirile, consider absolut meritat, trebuiesc acordate şi părinţilor, oameni admirabili care nu precupeţesc nimic pentru dezvoltarea nativului talent al minunatului lor copil. Felicitări!
Ora 20.00, Vernisajul expoziţiei „Omagiu lui Caragiale”
